Horea Avram, 2024

Scenele sale provocatoare ce par desprinse din vise sunt realizate într-o pictură puternică, luxuriantă, articulată fie în griuri tăcute, fie în contraste tăioase. Cuvinte cheie: decadență, filmic, oniric. mai mult
Scenele sale provocatoare ce par desprinse din vise sunt realizate într-o pictură puternică, luxuriantă, articulată fie în griuri tăcute, fie în contraste tăioase. Cuvinte cheie: decadență, filmic, oniric.

De Anima

Expoziția împrumută faimosul titlu al tratatului lui Aristotel despre suflet. Pentru filosof, sufletul este un principiu al vieții și al mișcării ființelor vii. Un principiu vital, senzorial și intelectual. Elemente care ghidează și lucrările acestei expoziții unde corpul viu locuiește corpul construit, unde animalul și barocul, natura și cultura se întâlnesc în simbioze bizare.

Gheorghe Fikl propune în această expoziție o privire critică și ironică asupra vieții în Antropocen, a conviețuirii noastre cu lumea naturală, asupra „devenirii-animal”. Adică, asupra procesului prin care – ne spun Deleuze și Guattari – stabilitatea e înlocuită de anomalie, locuirea și centralitatea omului e substituită de flux nomad și transformare. Dar, în acest proces al devenirii, mai e și transfigurarea din trup în carne, mutarea de la întreg la dezarticulat, la Fikl redate în ipostaze dramatice, unde hălci de carne atârnă sângeriu în interioare opulente.

Scenele sale provocatoare ce par desprinse din vise sunt realizate într-o pictură puternică, luxuriantă, articulată fie în griuri tăcute, fie în contraste tăioase. Cuvinte cheie: decadență, filmic, oniric. Într-adevăr, la Fikl, exuberanța și excesele barocului se întâlnesc cu Buñuel și absurdul suprarealismului, emoția și împăstarea neo-expresionistă se suprapun cu organicul și efectul de șoc al acționismului vienez. Un eclectism firesc, personal, exprimat într-o retorică viguroasă, cu valențe teatrale și finețuri subiective. Lumile lui Fikl, așa eclectice cum se arată, sunt până la urmă scene posibile, căci animă laolaltă om, animal, spațiu construit, spațiu trăit.

Magda Cârneci, 2023

Arta lui Fikl îmi apare ca un cocktail spectaculos și unic în felul lui, ca un rezumat de picturalități aparent incongruente și totuși reciproc exaltante. mai mult
Arta lui Fikl îmi apare ca un cocktail spectaculos și unic în felul lui, ca un rezumat de picturalități aparent incongruente și totuși reciproc exaltante.

Elemente de baroc și de realism iluzionist, de tradiționalism și suprarealism, cromatisme rafinate și tușe sălbatice, expresionism cât încape și mici doze de kitsch – toate se combină în mari compoziții exotice și provocatoare, în care sintagme din istoria artei europene (clasice și moderne) sunt articulate cu ecouri din filme celebre, sau cu aluzii la unii pictori români contemporani și o mulțime de alte referințe, într-o manieră deopotrivă glamour și opulentă, senzuală și sofisticată.

Aceste elemente și influențe liber asimilate concură la un spectacol vizual puternic, dominat de roșu și negru, în care teatralul stă alături de un fel de sacral, animalicul se încleștează cu elevatul, carnalul pare că copleșește spiritualul. Și totuși, în mod miraculos, toate ingredientele se echilibrează într-un fel de armonie ambiguă, încărcată de un anume mister, în care violența cromatică și gestuală, ca și violența ideatică din spatele lor, nu duc cu gândul la „sfârșitul istoriei” sau al lumii, cum poate s-ar crede, ci la un preaplin vital și la un fel de acceptare și de integrare a etalatului haos în sinele nostru prin efectul artistic, prin „grația estetică”, care purifică și transcende toate ambiguitățile, toate contrariile.


 

Gabriela Massaci, 2021

Îmi place subtila sabotare a succesului său de public pe care o practică Gheorhe Fikl. Deși și-a construit și a perfectat, începând cu mijlocul anilor 2000, o marcă vizuală cu o expresivitate teatral-puternică, bine conectată în atenția colecționarilor, și pe care ar putea să o livreze în diverse declinari manieriste, artistul alege, nu o dată, să picteze la risc. Cea mai recentă serie, Neon Heart, este și nu este Fikl și, prin asta, îmi pare valoros-semnificativă în parcursul operei sale. mai mult
Îmi place subtila sabotare a succesului său de public pe care o practică Gheorhe Fikl. Deși și-a construit și a perfectat, începând cu mijlocul anilor 2000, o marcă vizuală cu o expresivitate teatral-puternică, bine conectată în atenția colecționarilor, și pe care ar putea să o livreze în diverse declinari manieriste, artistul alege, nu o dată, să picteze la risc. Cea mai recentă serie, Neon Heart, este și nu este Fikl și, prin asta, îmi pare valoros-semnificativă în parcursul operei sale.

Preocupat de tranzientul condiției umane, Fikl continuă să investigheze solitudinea și instabilitatea locuirii, la intersecția mereu mișcătoare a timpilor istorici și personali. De data aceasta însă, perfecțiunea hedonist-barocă și strălucitoare a liniei este absentă. Lucrate în izolarea satului Socolari, în perioada carantinei globale, compozițiile seriei Neon Heart aduc în prim-plan ‘camera bună’ din casele țărănești transilvane, în care, de regulă, nu intră mai nimeni; rezistă într-o încremenire de decor kitsch, ca o capsulă a timpului straniu-atemporală – pe care, putem presupune, Fikl isi propune sa o documenteze și să o conserve. Artistul însă ii compune un moment dramatic, la muchea terorii subterane tip Daniel Richter: ‘camera bună’ se întâlneste, incongruent, cu pericolul invadator , întrupat de animal: absurdul prezenței, anularea memoriei sau chiar moartea.

Interioarele sunt pictate minuțios și fără respiro, într-un soi de horror vacui, și continuă experimentele tușei febrile începute de artist în 2017, cu lucrarea Pink Field, din seria Sfârșitul istoriei, când Fikl a dat primul semn clar că poate surzi uneori, și cu folos, în preajma cantecului de sirenă al succesului comercial imediat. Pânzele au o trepidație cromatică straină de repertoriul clasic Fikl, cu rozuri și movuri și lame de verde fluo, descinse parcă din tuburile de neon ale unui film de Refn, dintr-o sală de jocuri în care nu pare să mai câștige nimeni, dar în care încă pulsează vâna celor care nu se dau bătuți. Regăsim, cum altfel?, animalele-de-definiție ale imaginarului lui Fikl – păunul, căprioara și oaia - dar și noii-sosiți, nefamiliari: flămânzii lupii-tineri și gheparzii cu pântecul supt și gata să sară. O lume nouă ni se arată, luminată feeric, în care inima bate tare.

Ileana Pintilie, 2019

Interesat de teme preluate din barocul târziu, din care reține mai ales insolitul subiectelor, dar și dramatismul clarobscurului sau senzualitatea cromatică, Fikl obișnuiește să creeze un univers personal din imagini diverse, amalgamate în mod hibrid. Această retorică de care el face uz, îi servește pentru compozițiile lui fastuoase, dramatice sau stranii și transformă convingător savantele trompe-l’oeil-uri, pe care le aplică picturilor sale, cu schimbări de perspectivă și de percepție. mai mult
Interesat de teme preluate din barocul târziu, din care reține mai ales insolitul subiectelor, dar și dramatismul clarobscurului sau senzualitatea cromatică, Fikl obișnuiește să creeze un univers personal din imagini diverse, amalgamate în mod hibrid. Această retorică de care el face uz, îi servește pentru compozițiile lui fastuoase, dramatice sau stranii și transformă convingător savantele trompe-l’oeil-uri, pe care le aplică picturilor sale, cu schimbări de perspectivă și de percepție.

Gheorghe Fikl face parte dintr-o nouă generație de artiști români care s-au dedicat în ultimul deceniu cu pasiune neofigurației. Interesat de teme preluate din barocul târziu, din care reține mai ales insolitul subiectelor, dar și dramatismul clarobscurului sau senzualitatea cromatică, artistul obișnuiește să creeze un univers personal din imagini diverse, amalgamate în mod hibrid. Această retorică de care el face uz, îi servește pentru compozițiile lui fastuoase, dramatice sau stranii și transformă convingător savantele trompe-l’oeil-uri, pe care le aplică picturilor sale, cu schimbări de perspectivă și de percepție.

Pentru Fikl, materia pare să genereze formele, elaborat concepute, din care prind viață personajele sale, în cazul de față doar animale, conturate dintr-o substanță onctuoasă. Picturile apar ca niște secvențe ce transmit irealitatea viziunii artistului, venind din imaginație și coborând înspre public. Tocmai de aceea, marile lui compoziții se derulează repetat în aceleași locuri, ca și cum viziunea, odată prezentă, s-ar întrerupe și ar lua-o de la capăt mereu.

Eclectice, prolixe, aceste compoziții mixează elemente într-o alăturare neobișnuită care îl provoacă pe privitor să facă un efort de percepție și de interpretare a imaginii. Asocierile de arhitecturi monumentale – palate abandonate, interioare vetuste de biserici baroce, strălucind stins în penumbre vibrate cromatic – construiesc un ansamblu neliniștitor prin insolitul lor alături de modeste locuințe rurale, din care se percepe doar absența umană.

Prezența oilor într-un decor monumental, năvălind în mod absurd în spațiu, provoacă neliniște și teamă, cu gândul la simbolistica escatologică. Armonia ansamblului se rupe brusc prin comportamentul lor gregar, studiat și bine redat în picturi, ca și prin prezența lor apăsătoare fie într-o sală de recepție dintr-un palat, fie într-un interior de biserică, locuri unde se află nepotrivit, dar și provocator. Această aluzie la o iminentă apocalipsă revelează ideea de moarte, profund implantată în civilizația noastră. Sfârșitul Timpului este echivalat cu sfârșitul Lumii, ceea ce ne trimit la o veche construcție culturală pe tema acestei dispariții; sau poate doar o nouă dezordine a Lumii...

Fotografia, ca sursă de inspiraţie a picturii, îi conferă imaginii aspectul de hiperrealitate, saturată de abundenţa detaliilor veridice. În acelaşi timp utilizarea ei în compoziții creează premisele instalării unui realism magic, de sorginte suprarealistă. Simbolismul vag al subiectelor şi al „citatelor”, eclectismul imaginilor, care se recompun în mereu reînnoite variante de reprezentare figurativă, procedeul utilizării fotografiei ca sursă primară a reprezentării, toate acestea constituie atribute ale postmodernismului ce caracterizează arta lui Fikl.

Aurelia Mocanu, 2017

Viscontian, tânăr papă al unui expresionism cursiv, necolțuros, de figurație scenică, Gheorghe Fikl mă convige de aproape două decenii. Fără inducții de brand-marketing-cotă astronomică. Îşi trăieşte povestea picturii la fața locului şi la locul faptei: Banat chezaro-crăiesc, Timişoara altarelor baroce şi mai recent, sat colinar depopulat. Traumlandul lui Fikl are o melancolie animist-sângerie, decadentă, de lied al Gretei, sora lui Trakl mai mult
Viscontian, tânăr papă al unui expresionism cursiv, necolțuros, de figurație scenică, Gheorghe Fikl mă convige de aproape două decenii. Fără inducții de brand-marketing-cotă astronomică. Îşi trăieşte povestea picturii la fața locului şi la locul faptei: Banat chezaro-crăiesc, Timişoara altarelor baroce şi mai recent, sat colinar depopulat. Traumlandul lui Fikl are o melancolie animist-sângerie, decadentă, de lied al Gretei, sora lui Trakl

De ce prefer „sacra sangueˮ şi oile buñueliene pictate suculent, spre prim plan, mantalelor nazi şi lupilor crepusculari verzui, pictați dezinvolt şi efasați spre fundal… Fikl sau Ghenie? Historia Magna în orga pensulației consumptive: Roşu sau Negru? Viscontian, tânăr papă al unui expresionism cursiv, necolțuros, de figurație scenică, Gheorghe Fikl mă convige de aproape două decenii. Fără inducții de brand-marketing-cotă astronomică. Îşi trăieşte povestea picturii la fața locului şi la locul faptei: Banat chezaro-crăiesc, Timişoara altarelor baroce şi mai recent, sat colinar depopulat. Traumlandul lui Fikl are o melancolie animist-sângerie, decadentă, de lied al Gretei, sora lui Trakl.

Fikl cel al cortinelor de roşu neronian, al candelabrelor opulente pe deasupra taurului negru-violet/violent de energii, a ieşit acum în fânețuri. Fikl pastoral, plain-air-ist, a plonjat spre ceruri răvăşite de apus ori în cenuşii stratificări vântoase. S-a lăsat pe pajişti ce înghit vechi cimitire sau răsfiră cornute. Păscut premonitoriu ca bună partitură a oniricului. Apoi plasează o acoladă de coarne capride, ca o deschidere de adagio dirijoral (partitură pură de pensulație amplă), dinaintea planului mai îndepărtat al unei liturghii catolice. După seria prelaților şi a perechii de heruvimi, mundanul devine la fel de retoric semnificant la Fikl. Un interior obscur de casă veche părăsită are în avantscenă soclul insolit al unui păun alb-smarald, pictat iluminat şi calofil.

Este ceva din fulguranța sofisticat-parodic-anxioasă a cangurului Sorrentino din Grădinile Vaticanului.

Chen Tamir, 2009

Lumi bizare se intersectează cu suprafeţele picturilor opulente ale lui Gheorghe Fikl. Regatul măreţ al Vieţii, animalelor şi naturii, inspirând respect, teamă şi uimire, se fixează în opoziţie cu scena luxuriantă a obiectelor sau a scenariilor decadente. În picturile lui Fikl există două forme de largheţe ce se ciocnesc pentru a produce o lume hibridă în care gloria, frumuseţea şi eleganţa guvernează în mod suprem. mai mult
Lumi bizare se intersectează cu suprafeţele picturilor opulente ale lui Gheorghe Fikl. Regatul măreţ al Vieţii, animalelor şi naturii, inspirând respect, teamă şi uimire, se fixează în opoziţie cu scena luxuriantă a obiectelor sau a scenariilor decadente. În picturile lui Fikl există două forme de largheţe ce se ciocnesc pentru a produce o lume hibridă în care gloria, frumuseţea şi eleganţa guvernează în mod suprem.

Modul de aprofundare al lui Fikl este categoric uniform. Compoziţiile sale sunt aproape întotdeauna echilibrate, cu o imagine centrală reprezentând un animal, îndreptată spre un fundal simetric. Figu- ra centrală este luminată dramatic, de o singură sursă de lumină venită de sus, făcând parcă legătura cu o producţie teatrală. Lucrările sale par într-adevăr extrase direct din teatru, sugerând o dramă complexă ce se dezvăluie în fiecare pictură. Ele pot fi ase- muite unor opere funeste, redate prin intermediul picturii. Paleta predominant roşie şi neagră a lui Fikl fixează tonul dramelor entuziaste care sigur sălăşluiesc în mintea sa. Picturile lui calde şi întunecate trebuie să fie mari. Dimensiunile lor trebuie să facă loc nu numai pensulaţiei intense, ci şi iconografiei impozante – datorită teatralităţii care derivă din acestea. Există ceva aproape păgân în aprofundarea lor primară şi carnală. Ele sunt iconice: compuse central, cu detaliile excesive complet înlăturate. Doar indicatorii neclari ai opulenţei şi veneraţiei sunt redaţi cu tandreţe.

Să considerăm, de exemplu, lucrarea Taur violet, în care taurul este conturat într-o parte, ca şi cum ar reprezenta o pictură murală. Moştenind secole de conotaţii şi asocieri, în această pictură taurul simulează simbolismul său inerent: fecunditate, virilitate masculină, războinicie. Taurul nu este un simplu taur, este Taurus, un simbol complex venerat de secole şi considerat talisman al puterii şi acţiunii. Atât în Taur cu cortină cât şi în Taur violet, aceste creaturi bovine pozează deplin conştiente de grandoarea lor şi de respectul pe care-l inspiră.

Întocmai ca şi taurul, celelalte animale în jurul cărora gravitează Fikl sugerează şi ele o mulţime de simboluri. Fiecare animal poartă cu sine o istorie a unui mit. Berbecul din Oi cu candelabru pozează parcă într-un portret biblic, conştient fiind de statutul său de ani- mal de sacrificiu. Turma de oi din Turmă şi candelabru este aproape fonică. Singurele animale care ne privesc direct în faţă, nu dintr-o parte, oile, încă păstrează o compoziţie figurativă lineară, atât de importantă pentru Fikl. Şi desigur câinii înşişi din Bullterrier şi Bull-terrier cu draperii sunt protagonişti domesticiţi. În această ipostază, prim-plan decât în întregime, la o scală mai limitată. Aceste două picturi reprezintă aproape nişte portrete în toată intimitatea lor.

Dar unde sunt aceste animale? De ce par ele atât de sumbre? Fikl nu le plasează în natură, ci sub candelabre şi în rotonde. Ele sunt plasate în faţa unor tapiserii greoaie ce fac aluzie atât la nivelul cel mai înalt al civilizaţiei şi al privilegiilor acesteia, cât şi la extravaganţa teatrului. Este ca şi cum Fikl le-ar fi făcut surogatele noastre luând locul fiinţelor umane în propriile noastre „habitaturi.” În aceste picturi frumuseţea şi graţia lumii animale sunt prezentate în mod nat- ural, meritând din partea noastră o ornamentare fină, împărţită cu dărnicie în ce avem mai bun. Totuşi, este vorba despre o legătură instabilă, o combinare realizată mult prea uşor între abundenţa naturii şi bogăţia monetară. Există aici un întuneric ce nu poate fi exagerat.

Fikl continuă prezentarea excesului într-un mod extrem, pictând carcasele animalelor menţionate până acum, atârnând de tavan. Acestea sunt fără îndoială rămăşiţele spoliate ale animalelor măcelărite de om. Nu există nimic natural legat de o bucată de carne într-un cârlig. În Altar, o carcasă de animal jupuit este agăţată sus, la înălţime, deasupra unei turme de oi în ceea ce pare a fi o sală neo-clasică înaltă. Titlul acestei lucrări se referă în mod evident la asocieri biblice dar şi la elemente păgâne. Probabil Fikl se întreabă pentru cine ar putea fi sacrificiul. Şi poate că răspunde cu şiretenie că nu este pregătit pentru nimeni. În mod sigur este realizat în zadar, din moment ce carnea atârnă la înălţime neavând pe nimeni să o consume; excepţie fac statuile umane greceşti îngheţate, ce decorează arca fundalului.

Deşi pictate atât de fin, Francis Bacon ar fi fost mândru, aceste picturi servesc unui scop ce se situează în afara consumului vizual. Ele indică hotărâte excesul humanităţii, dislocarea aproape absurdă de regatul animal. În concluzie, creaţia lui Fikl reprezintă o invitaţie pentru a estima şi poate respinge dorinţa de bogăţie şi imperiu, în ciuda frumuseţii sublime pe care o accentuează.

Alexandra Titu, 2008

Gheorghe Fikl aparține unei generații care regăsește densitatea semnificantă a obiectelor, a căror prezență condensează, prin referința culturală, sensuri ambigui, depărtându-se în aceeași măsură de dramatizarea romantic și de tehnicile suprarealismului, dar revendicându-se de la amândoua aceste surse. Acest traseu nu epuizează interesul pentru figurație, eveniment și obiect, pentru problematica metaforizării spațiale, pentru condiția materialității, ca surse pentru exercițiul pictural și pentru retoricile mimesisului. mai mult
Gheorghe Fikl aparține unei generații care regăsește densitatea semnificantă a obiectelor, a căror prezență condensează, prin referința culturală, sensuri ambigui, depărtându-se în aceeași măsură de dramatizarea romantic și de tehnicile suprarealismului, dar revendicându-se de la amândoua aceste surse. Acest traseu nu epuizează interesul pentru figurație, eveniment și obiect, pentru problematica metaforizării spațiale, pentru condiția materialității, ca surse pentru exercițiul pictural și pentru retoricile mimesisului.

Am putea la fel de bine așeza discursul imagistic al lui Gheorghe Fikl sub genericele „semne în căutarea unui sens”, ca și „o poetică a ambiguității”, sau „presiunea halucinantă a realului”. Amputată de dependențele ei metafizice, care îi impuneau un simbolism riguros și îi gestionau performanţa formală a ascunderii, idealizării sau exhibării saturante a ipostazelor sensibile (vizibile, tangibile) ale realului, și, în aceeași măsură, de narcisismul unui formalism la fel de autoritar și de riguros în legitatea exerciţiilor asupra formei, compozitiei spaţiului/suprafetei, pictura contemporană își caută o utilitate și un nucleu de semnificaţie care să-i justifice destinul metaforizării și performanţa reprezentării.

Un simplu exerciţiu de bulimie vizuală, deja acaparat de tehnicile seducţiei publicitare, sau un pur exerciţiu calofil, hrănit de o autentică investire selectivă a experienţei culturale în contemplaţia frumuseţii, discreditată de poziţionarea critică a culturii europene, nu mai susţin aderenţa la senzualitatea lumii exterioare, a lumii materiale în special, și a plăcerii resorbţiei sale în metafora picturală.

Din această perspectivă, libertatea artei contemporane, care mizează pe hibridări și metisaje de mediumuri și ideologii estetice, de recurențe culturale, de idei și de soluții stilistice, delegă artistului întreaga responsabilitate a investirii cu semnificație, a propriului demers, a orientării în labirintul depozitului cultural, în presantul muzeu imaginar, în care memoria analitică a eului conștient își suprapune selecția peste operaționalitatea mnezică aparent complezentă, dar în fond redutabil implicată în decizii și opțiuni, a
inconștientului.

Acest aliat al artistului sedus de spectacolul lumii și liber de constrângerile unui sens convențional, care să își impună disciplina asupra suportului lingvistic, aduce din profunzimile istorice și arhetipale sensuri, exigențe, nostalgii, reprimate sau doar ocultate de textura de solicitări ale actualitații benign existentiale sau de prejudecățile instaurate de modernitate. Somațiile unui sacru nedefinit, latent, travestiuriile unui erotism neexplicit, reveria necoagulată liric, invadata de un impuls epic avortat în coșmar, pot delimita și hrăni un discurs artistic în același timp dependent de exigență, libertate critic și ludic hermeneutică a programului postmodernist tardiv, și de acea practică a ambiguității care oferă atâtea posibilități (exploatate în diverse momente ale istoriei imaginii) glisării între înrădăcinările stilistice și retoricile contemporaneității.

În această poetică a ambiguității își instaurează cu savoare Gheorghe Fikl reveriile sale despre forțele viate, erotice sau agresive, și explicita senzualitate, exprimata cu franchețe în cultivarea materialității, în exercițiile picturale de tromple l’oeil sau direct în combinări de materialități diverse (deseori opozitive) în obiecte uzate, a căror participare la un program estetic se datorează mai curând unui impuls decorativ senzual decât unui mesaj polemic asumat cu ironia apelului la ready-made. Strategiile creației sale sunt, în ambele tipuri de comportament artistic. cel pictural şi cel artizanal de creator de obiecte, travestiul, paradoxul, și contextualizarea provocantă în ambientul somptuos compozite care semnalează latenta / aşteptarea unui eveniment epic, al unei narații care să detensioneze nonsensul, ruptura de situații, mobilul juxtapunerii, oximoronul.

Travestirea operează direct, ca o strategie de suprafață, atunci când, sub regimul senzualismului sofisticat, cu aluzie la nuanțele decadentismului, extinse asupra contextului de atelier a cărui vechime nu implică stil, artistul îmbracă o chiuvetă metalică în blană, sau aplică blana, cu sugestiva sa textură delicat tactilă și necrofil somptuoasă unui scaun din atelier, beneficiind de tot pachetul de subsemnificații ale posibilei citări lucide a demersului duchampian, și ale unui raport direct, material cu un univers animal destinat sacrificiului consumului, și, în fond, al apelurilor modei, sensibilă la ideologiile care moderează sau exhibă luxul.Identificarea aluziei la abuzul sacrificial, privit din perspectiva brutalității afișate de scandalul utilității materiale a celorlalte ființe, în afara legitimării simbolice, este susținută de seria de picturi dedicate oilor, plasate într-un spațiu aparent oniric - dar care compune doar un contrapunct narativ, etajând registrul sălașului tradițional al ovinelor, si cel luxos al festinului, și de seria „Carcaselor”, hălci suspendate în spații descriptiv mistice, altare creștine explicite, sau absorbite într-o obscuritate retorică.

Disparate sau compuse în ambienturi neliniștitor aglomerate, obiectele care îl fascinează prin opulența formală sau materială la limita kitsch-ului, caută un mobil provocantei lor opulențe și paradoxalei lor apartenețe simulate la regimul exotismului și la cel al banalității. Tradiționalismul strategiilor iluzioniste, puse în serviciul unui aparent onirism, în fapt al unui exercițiu scenografic, întâlnește o dorință de imitare/parodiere a traseelor mistice, decăzute în inițieri obscure.

Același regim al referinței vagi și aleatorii la semnificatii uzate de apeluri paradoxale este aplicată și altor semne sau situații mitice, ca aripa, lebăda, câinele, păunul, automobilul, angrenate în situații care par a înscena mistere sau a defula o presiune subterană, inconștientă. Gheorghe Fikl aparține unei generații care regăsește densitatea semnificantă a obiectelor, a căror prezență condensează prin referința culturală sensuri ambigui, depărtându-se în aceeași măsură de dramatizarea romantică și de tehnicile suprarealismului, dar revendicându-se de la amândouă aceste surse. Acest traseu nu epuizează interesul pentru figurație, eveniment și obiect, pentru problematica metaforizării spațiale, pentru condiția materialității, ca surse pentru exercițiul pictural și pentru retoricile mimesisului.
FIKL 2025 - Toate drepturile rezervate Developed by Web Future