|
Ziarul financiar/ Ziarul de duminica (Nr. 10 (241)/11 martie 2005)
Atelierul a fost prima mea lucrare
(interviu realizat de Cosmina Matei)
În spiritul unei traditii deja instituite, sâmbata,
12 februarie, galeria Posibila a gazduit întâlniri între
artistul Gheorghe Fikl si cei dornici de vorba la un pahar de ceai
cald.
Dupa ce, cu o zi în urma, avusese loc vernisajul expozitiei
Boi si Candelabre, artistul
a stat la dispozitia vizitatorilor /ziaristilor& consumatorilor
de arta pentru întrebari, dar si pentru raspunsuri.
Am profitat de ocazie, rezistâmd tentatiei de a descifra pe
cont propriu, si l-am provocat pe Fikl sa-si descopere povestea.
(Ilustratie: fotografia pictorului - la un ceai în galerie)
- Care este începutul povestii despre artistul Gheorghe
Fikl?
De mic copil am fost pictor. Aveam în casa tot felul de albume,
care m-au atras foarte mult, dar cei care mi-au încurajat
interesul catre acest drum au fost în primul rând parintii.
Ei au fost aceia care m-au dus la Palatul Copiilor, la Scoala Populara
de Arte, iar când am ajuns acolo, am început sa ma simt
important printre ceilalti copii, sa cred în ceea ce faceam.
Încercam într-un fel sa atrag atentia profesorilor,
ma straduiam, iar când observam ceva interesant facut de mine,
ma bucuram. Am luat foarte în serios toate lucrurile acelea.
- A existat un profesor care sa te sfatuiasca în a alege
aceasta cale? Sau ti-ai dat tu singur seama la un moment dat care
îti este orientarea?
Nu, nu a existat un astfel de profesor. Am urmat liceul de matematica-fizica
la Timisoara, iar prin clasa a zecea am revenit la preocuparile
artistice si m-am îndreptat catre Facultatea de Arte, desi
nimeni nu credea ca se poate. Pentru a sustine un astfel de examen,
trebuia sa faci liceul de arta, Scoala Populara nu ajungea. Dar
mi-am zis ca trebuie sa studiez pictura. Pe vremea aceea era foarte
greu sa intri, erau doar trei locuri si, oricum, ar fi trebuit sa
merg la Cluj pentru ca Facultatea de Arte de la Timisoara s-a înfiintat
abia în 90. Am intrat dupa trei ani de încercari la
design, iar pe parcurs m-am mutat la pictura. De la Cluj am venit
la Timisoara, atunci când s-a deschis Facultatea aici si am
lungit-o cât am putut, vreo 9 ani. Am cunoscut tot felul de
profesori.
- A fost în acest caz vreunul fata de care sa simti o
apropiere speciala, un mentor?
De la fiecare am învatat câte ceva, dar nu pot spune
ca m-a influentat vreunul si se vede lucrul asta în ceea ce
pictez. M-am distantat de profesorii mei. Eram deodata singur si
m-am gândit sa încep de undeva, sa încerc ceva.
Dupa ce am primit atelierul (pe care îl am si acum) bâlbâiam,
pictam fiare, lipeam cuie pe pânza... Profesorul pe care îl
avusesem la Scoala Populara de Arte îmi sugera sa ma îndrept
spre scenografie dupa schitele pe care i le mai duceam. M-am apucat
prin a-mi face din atelier o lucrare. Atelierul a fost prima mea
lucrare. Am îmbracat totul în blana si piele, am adus
catifea rosie, candelabre vechi. Pe urma au început sa apara
si altele, alte teme. Înca n-am epuizat etapa asta, cu blanurile.
Au aparut în atelier, acum le descifrez. Mai am blanuri întinse
pe sasiu, care asteapta sa le pictez.
- Observ ca tema constituie un element important atunci când
vorbesti despre tine, despre lucrarile tale. Atât de important
încât am senzatia ca toate povestile tale, toate lucrarile
tale pornesc dintr-o tema. Cum o gasesti, ce înseamna pentru
tine sa ai o tema?
În primul rând tema ma gaseste pe mine, nu eu o caut
pe ea. De pilda, dupa ce am facut Taur pe violet, prima asociere
dintre taur si candelabru, am vazut ca relationarea asta era foarte
aerisita, clara, iar de aici era usor sa pornesti mai departe. Abea
asteptam urmatorul taur, sa vad cum îl fac, ce îi fac,
daca o sa apara cortina. Cred ca toate lucrurile astea merg spre
tema. Adica spre lumea pe care o creez. Sunt niste scenografii,
e un spectacol. Un bullterrier relationat cu îngeri - deja
e o tema acolo. Nu e suprarealism doar când pui caruta în
fata calului si gata.
- Elementele par a se asocia în picturile tale într-un
sens foarte apropiat de structurile suprarealiste. E mai mult decât
atât în picturile tale? E vorba de o logica anume în
care îti organizezi demersul?
Aleg elementele, le fotografiez si le montez pe computer. Toata
schita e facuta acolo, pe calculator. Ajunsa pe pânza, imaginea
se transforma total, dar compozitia, asocierile, tensiunile - toate
astea le vad deja pe suportul digital. Ma documentez: dintr-o suta
de curcani, curcanul pe care îl fac eu ajunge sa fie un laviu
nesemnificativ, dar îndelung cautat. E ca în muzica:
îti scrii partitura si dupa acea trebuie sa o înveti
si sa o cânti, sa traiesti momentul respectiv.
- Si acesta ar fi pentru tine momentul de pânza.
Asa este. Iar când ajung la pânza, las de-o parte elementele
rigide ale fotografiei si încep sa pictez. Candelabrul de
la Cal si candelabru este, în fotografie, un candelabru de
cristal foarte migalos lucrat. Dar eu, dupa ce am pictat laviurile
respective, nu am putut sa-l pictez asa, a trebuit sa ma joc cu
ritmul întregii lucrari.
- Cum ai început sa expui?
În cluburi, la Timitoara, cluburi de noapte, cu scari interioare
imense, în care aveau loc concerte. Lucrarile erau altfel
vazute acolo, altfel consumate. Oamenii intra sau nu prin expozitii,
prin galerii, iar daca ei nu vin la tine, atunci te duci tu la ei,
acolo unde merg ei. Am epuizat toate spatiile astea la Timisoara.
Înainte de a expune aici (la galeria Posibila), am expus la
galeria Helios, în timisoara, iar pe urma ma duc la Arad,
la galeria Delta cu lucrarile de aici (câte vor mai ramâne,
ca se si vând) si cu altele.
- Te desprinzi greu de lucrari?
Da! De unele asa de greu, ca trebuie sa le refac. Ma zbat sa recuperez
ceva. Dar nu pot sa fiu atât de egoist si sa le pastrez. Pâna
la urma, cineva se bucura.
- Cum te raportezi la privitorii tai?
Vad în multi lucruri neasteptate. Unii povestesc despre lucrarile
mele si îmi place ca multi descifreaza acelasi lucru. Pentru
mine e clar atunci ca asa trebuie sa fie, ca nu abereaza fiecare
în parte. Pâna la urma, ar fi cam trei niveluri: spiritual,
fizic, carnal... Asa am si vrut sa numesc expozitia asta, "Între
carnal si pietate". Dar nu pot sa dau asa de mult, sa exprim
totul prin cuvinte, sa explic. Eu formulez pe pânza foarte
bine si îmi dau seama daca cineva greseste sau nu. Dar ca
eu sa încep sa povestesc o lucrare, asta nu.
- Ce urmeaza?
As vrea sa ma apropii mai mult de scenografie, sa combin lucrurile,
sa asociez pictura si muzica, poate cu filmul. Am descoperit, vazând
un film al unui regizor gruzin, ca lucrurile pe care le fac eu acum
el le facea de 60 de ani - pauni, dantele miscate prin fata camerei.
La el filmul era pur si simplu pictura si fotografie. Sigur, nimic
nu e nou, iar mie mi-e greu sa ma despart de pictura. Dar nu tehnica
intereseaza. Ci lumea pe care o creezi. Caut pasul urmator... Eram
odata în piata, la Timisoara, ningea si auzeam clopotele domului
si atunci mi-am zis: lucrarea mea de ce nu poate sa creeze asa o
atmosfera? Sau înca nu am exprimat destul ca sa pot da asa
o stare precum cea pe care am simtit-o eu acolo, în piata
respectiva, în biserica aceea, sunetul ala ilegal de tare
si toate tensiunile... Era o chestie vie, puternica. Nu stiu ce
va fi. Nici cu mine. Dar stiu sigur ca voi reusi. Trebuie sa fie
foarte puternic.
|
