O poetică a ambiguităţii

Expozitie personala - Galeria Calina Timisoara - 07.03.2008

 Deschidere de Alexandra Titu

Am putea la fel de bine aşeza discursul imagistic al lui Gheorghe Fikl sub genericele „semne în căutarea unui sens”, ca şi „o poetică a ambiguitţşii”, sau „presiunea halucinantă a realului”.
Amputată de dependenţele ei metafizice, care îi împuneau un simbolism riguros şi îi gestionau performanţa formală a ascunderii, idealizării sau exhibării saturante a ipostazelor sensibile (vizibile, tangibile) ale realului, şi, în aceeaşi măsură, de narcisismul unui formalism la fel de autoritar şi de riguros în legitatea exerciţiilor asupra formei, compoziţiei spaţiului/suprafeţei, pictura contemporană îşi caută o utilitate şi un nucleu de semnificaţie care să-i justifice destinul metaforizării şi performanţa reprezentării.

Un simplu exerciţiu de bulimie vizuală, deja acaparat de tehnicile seducţiei publicitare, sau un pur exerciţiu calofil, hrănit de o autentică investire selectivă a experienţei culturale în contemplaţia frumuseţii, discreditată de poziţionarea critică a culturii europene, nu mai susţin aderenţa la senzualitatea lumii exterioare, a lumii materiale în special, şi a plăcerii resorbţiei sale în metafora picturală.

Din această perspectivă, libertatea artei contemporane, care mizează pe hibridări şi metisaje de mediumuri şi ideologii estetice, de recurenţe culturale, de idei şi de soluţii stilistice, delegă artistului întreaga responsabilitate a investirii cu semnificaţie, a propriului demers, a orientării în labirintul depozitului cultural, în presantul muzeu imaginar, în care memoria analitică a eului conştient îşi suprapune selecţia peste operaţionalitatea mnezică aparent  complezentă dar în fond redutabil implicată în decizii şi opţiuni, a inconştientului.

Acest aliat al artistului sedus de spectacolul lumii şi liber de constrângerile unui sens convenţional care să îşi impună disciplina asupra suportului lingvistic, aduce din profunzimile istorice şi arhetipale sensuri, exigenţe, nostalgii, reprimate sau doar ocultate de textura de solicitări ale actualităţii benign existenţiale sau de prejudecăţile instaurate de modernitate. Somaţiile unui sacru nedefinit, latent, travestiuriile unui erotism neexplicit, reveria necoagulată liric, invadată de un impuls epic avortat în coşmar, pot delimita şi hrăni un discurs artistic în acelaşi timp dependent de exigenta libertate critic şi ludic hermeneutică a programului postmodernist tardiv, şi de acea practică a ambiguităţii care oferă atâtea posibilităţi (exploatate în diverse momente ale istoriei imaginii) glisării între înrădăcinările stilistice şi retoricile contemporaneităţii...

În această poetică a ambiguităţii îşi instaurează cu savoare Gheorghe Fikl reveriile sale despre forţele viate, erotoce sau agresive, şi explicita senzualitate, exprimată cu francheţe în cultivarea materialităţii, în exerciţiile picturale de tromple l’oeil sau direct în combinări de materialităţi diverse (deseori opozitive) în obiecte uzate, a căror participare la un program estetic se datorează mai curând unui impuls decorativ senzual decât unui mesaj polemic asumat cu ironia apelului la ready-made. Strategiile creaţiei sale sunt în ambele tipuri de comportament artistic cel pictural şi cel artizanal de creator de obiecte, travestiul, paradoxul, şi contextualizarea provocantă în ambientul somptuos compozite care semnalează latenţa/aşteptarea unui eveniment epic, al unei naraţii care să detensioneze nonsensul, ruptura de situaţii, mobilul juxtapunerii, oximoronul.

Travestirea operează direct, ca o strategie de suprafaţă, atunci când, sub regimul senzualismului sofisticat, cu aluzie la nuanţele decadentismului, extinse asupra contextului de atelier a cărui vechime nu implică stil, artistul îmbracă o chiuvetă metalică în blană, sau aplică blana, cu sugestiva sa textură delicat tactilă şi necrofil somptuoasă unui scaun din atelier, beneficiind de tot pachetul de subsemnificaţii ale posibilei citări lucide a demersului duchamplian, şi ale unui raport direct, material cu un univers animal destinat sacrificiului consumului, şi, în fond al apelurilor modei sensibilă la ideologiile care moderează sau exhibă luxul. Identificarea aluziei la abuzul sacrificial, privit din perspectiva brutalităţii afişate de scandalul utilităţii materiale a celorlalte fiinţe, în afara legitimării simbolice este susţinută de seria de picturi dedicate oilor, plasate într-un spaţiu aparent oniric.

Dar care compune doar un contrapunct narativ, etajând registrul sălaşului tradiţional al ovinelor, şi cel luxos al festinului, şi de seria Carcaselor, - hălci suspendate în spaţii descriptiv mistice, altare creştine explicite, sau absorbite într-o obscuritate retorică. Disparate sau compuse în ambienturi neliniştitor aglomerate, obiectele care îl fascinează prin opulenţă formală sau materială la limita kitsch-ului, caută un mobil provocantei lor opulenţe şi paradoxalei lor aparteneţe simulate la regimul exotismului şi la cel al banalităţii. Tradiţionalismul strategiilor iluzioniste, puse în serviciul unui aparent onirism, în fapt al unui exerciţiu scenografic întâlneşte o dorinţă de imitare/parodiere a traseelor mistice, decăzute în iniţieri obscure.

Acelaşi regim al referinţei vagi şi aleatorii la semnificaţii uzate de apeluri paradoxale este aplicată şi altor semne sau situaţii mitice, ca aripa, lebăda, câinele, păunul, automobilul, angrenate în situaţii care par a înscena mistere sau a defula o presiune subterană, inconştientă. Gheorghe Fikl aparţine unei generaţii care regăseşte densitatea semnificantă a obiectelor, a căror prezenţă condensează prin referinţă culturală sensuri ambigui, depărtându-se în aceeaşi măsură de dramatizarea romantică şi de tehnicile suprarealismului, dar revendicându-se de la amândouă aceste surse. Acest traseu nu epuizează interesul pentru figuraţie, eveniment şi obiect, pentru problematica metaforizării spaţiale, pentru condiţie materialităţii, ca surse pentru exerciţiul pictural şi pentru retoricile mimesisului.